Îmi place cum se scurge vinul în pahar. Îl văd cum se năpusteşte viu ca o flacără înspre gura sticlei, cum se opreşte parcă uimit că nu poate să treacă pe de-antregul şi dintr-o dată şi cum revine înspre fundul sticlei, pentru ca, apoi, oarecum jenat de propria-i neputintă, să se strecoare pe gaura îngustă a sticlei. Însă imediat ce erupe din împresurarea îndurată până  acum izbucneşte într-un dans voluptos de lumină şi culoare prin care viaţa însăşi explodează  nestânjenită după o îndelungată încătuşare.

Pentru mine e ca un fir al Ariadnei dar într-o poveste răstălmăcită, fiindcă acest fir nu mă scoate din labirintul vieţii mele, ci, mai degrabă, mă poartă chiar spre centrul acestui labirint, unde totul este complicat şi încurcat, unde mă pândesc umbre neînţelese, frici, spaime şi ameninţări, dar unde, spre surprinderea mea, încep să iubesc viaţa fiindcă înţeleg că  sunt o mică parte din belşugul ei inepuizabil. Acest labirint, care este viaţa mea, devine suportabil. Un eufemism al beţiei?

Vinul mă duce înapoi în copilărie şi văd aievea becul improvizat din curte ce împrăştie o lumină chioară şi murdară în noaptea rece de toamnă. În faţa mea este teascul în care îndes cu mâinile goale şi pline de zeamă ruginie strugurii deja zdrobiţi. Când teascul este plin învârt de presă şi îmi place să-mi imaginez cum în seva mustului se vor contopi aromele de lemn şi de frunză ale viţei de vie cu sucul proaspăt ce se scurge din bobul de strugure care plesneşte sub greutatea presei. La început iese zeamă din belşug. Un şuvoi rubiniu se năpusteşte vioi din teasc şi plesneşte oala pe care am aşezat-o astfel încât să nu se piardă niciun strop din preţioasa licoare. După o vreme şuvoiul tânăr se domoleşte, iar locul lui este luat de un fir subţire ce se scurge fără zgomot în oala deja plină. Am stors aproape toata zeama din struguri şi îmi este din ce în ce mai greu să învârt la presa, însă mai trag de ea convins fiind că doar acum storc seva în care pulsează sălbatic viaţa adânc ascunsă în fibrele tainice ale viţei de vie şi ale bobului de strugure.

În timp ce ultimele picături se storc din teasc ne adunăm în jurul oalei plină de must şi degustăm. De fiecare dată acesta este cel mai bun must şi vinul va fi unul adevărat. Îl văd pe tatăl meu mândru de strugurii pe care i-a luat din piaţă, la un preţ atât de bun. Îi văd pe prietenii mei strânşi în jurul oalei in lumina chioară a becului degustând mustul şi rostind fiecare, pe rând, ca să fie auzit, sentinţa magică: “ăsta da must!”. Vinul se face cu oameni. Cam la fel cu tot ceea ce ţine de viaţă.

By Dogaru Armin